Dreptul de servitute reprezintă o sarcină impusă asupra unui imobil pentru uzul şi utilitatea unui imobil vecin având un alt proprietar. Spre deosebire de celelalte dezmembrăminte, servitutea reprezintă o simplă limitare a dreptului de proprietate, o îngrădire în exercitarea dreptului său.

După modul de exercitare, servituţile se împart în continue şi necontinue. Servitutea continuă este cea care se exercită fără ca omul să fie obligat să facă acte succesive şi repetate de uz, pe când cea necontinuă necesită neapărat intervenţia titularului servituţii. Spre exemplu servitutea de scurgere a apei de ploaie este o servitute continuă deoarece nu presupune acte de uz pozitiv din partea proprietarului dominant. Codul civil enumeră şi alte asemenea servituţi: de vedere, de apeduct, de a nu clădi peste o anumită înălţime. Servituţile necontinue necesită acte pozitive de folosinţă, cum sunt servitutea de trecere, de a lua apă de la fântână, de a păşuna vitele şi altele.

Servituţile stabilite de lege au în vedere fie utilitatea publică, fie utilitatea proprietarilor. Servituţile de interes privat sunt obligaţii reciproce impuse proprietarilor fondurilor învecinate, pentru evitarea eventualelor litigii.

Potrivit art. 607 Cod civil, arborii care cresc înalţi nu pot fi plantaţi decât la o distanţă de minimum 2 m de linia despărţitoare a celor doua proprietăţi, iar celelalte plantaţii ori garduri vii, la o distanţă mai mică de jumătate de metru, dacă nu există alte reglementări. Când aceste obligaţii nu sunt respectate, proprietarul are dreptul la o acţiune în justiţie împotriva vecinului său pentru scoaterea arborilor sau obligarea acestuia la tăierea crengilor ce depăşesc proprietatea sa. Pentru promovarea acestei acţiuni în justiţie, proprietarul nu trebuie să dovedească faptul că ar fi suferit vreun prejudiciu. Dreptul de a avea o plantaţie la o distanţă inferioară se poate dobândi şi prin uzucapiune, având în vedere că aceasta este o servitute continuă şi aparentă.

Servitutea de trecere reprezintă acel drept al proprietarului de teren al cărui loc este înfundat, care nu are nicio ieşire la calea publică, prin care proprietarul poate reclama o trecere pe terenul vecinului său pentru exploatarea fondului, cu obligaţia de a-l despăgubi, în proporţie cu paguba care s-ar ocaziona. Trecerea trebuie făcută pe calea cea mai scurtă pentru a ajunge la calea publică, titularul acestei servituţi fiind obligat să aleagă trecerea care ar pricinui cea mai mica pagubă. Textul din Codul civil se referă la o imposibilitate absolută de trecere, pe când practica judiciară a decis că se admite aplicarea şi în cazurile în care ieşirea la calea publică ar prezenta inconveniente grave sau ar fi periculoasă.

De asemenea s-a decis că dacă există acces la calea publică, chiar pe un drum impracticabil în anumite împrejurări, dar care poate deveni practicabil, locul nu poate fi considerat înfundat şi nu trebuie recunoscut dreptul de servitute.