Dacă citești presa suficient de des, ajungi la concluzia că dezvoltatorii sunt responsabili pentru aproape toate problemele cu care ne confruntăm zilnic în oraș. Blocaje în trafic? Dezvoltatorii. Lipsa spațiilor verzi? Dezvoltatorii. Urbanism haotic? Dezvoltatorii.
E drept, există și proiecte inferioare (ca să fiu diplomată) care nu respectă oamenii, orașul sau mediul, în general. Există exemple care au făcut mult rău imaginii unei întregi industrii. Dar am senzația că am ajuns într-un punct periculos, acela în care am stabilit că există un singur vinovat de serviciu pentru probleme care sunt, de fapt, rezultatul unor decizii colective. Și când găsești un țap ispășitor, nu mai simți nevoia să cauți explicații mai profunde. Iar asta demonstrează că povestea a fost redusă la o versiune mult prea simplificată.
Voi dezvolta în cele ce urmează o ipoteză care, probabil, nu va fi pe placul tuturor: dezvoltatorii nu au construit singuri Bucureștiul pe care îl avem astăzi. Orașele nu apar din voința unei singure industrii, le construim împreună, autorități, dezvoltatori și cumpărători. În proporții diferite, cu responsabilități diferite, dar împreună.
Dezvoltatorii
Problema nu este că dezvoltatorii sunt criticați; critica este sănătoasă și necesară. Cine nu apreciază o dezbatere palpitantă? Problema apare atunci când transformăm o industrie întreagă într-un stereotip. Pentru că, atunci când aud cuvântul „dezvoltator”, mulți oameni văd instantaneu aceeași imagine: lăcomie, compromisuri, calitate proastă, autorizații dubioase, străzi care devin râuri la cea mai mică ploaie.
Dar de cele mai multe ori, un dezvoltator construiește ceea ce piața cere și ceea ce cadrul existent îi permite sau îi impune să construiască. Dacă un anumit tip de proiect se vinde, apar mai multe proiecte similare. Dacă piața este interesată doar de prețuri mici, cu riscul de a primi în schimb calitate îndoielnică, densitate excesivă, zero intimitate și beton în loc de spații verzi, atunci orașul se va umple de astfel de proiecte care „îndeplinesc cu succes” acest criteriu.
Acesta nu este un viciu moral, este o logică economică pe care o putem schimba. Dar nu prin critică generalizată, ci prin alegeri mai clare și prin promovarea modelelor ‘așa da’ unde dezvoltatorul clădește ceva durabil și cu care se poate mândri. Focusul pe proiecte negative perpetuează ideea că piața este compusă doar de asemenea construcții. În schimb, dacă sunt date ca exemplu cartierele cu distanțe mari între clădiri, lumină naturală, spații verzi generoase, locuri de joacă, infrastructură corect proporționată și necesară și o comunitate valoroasă, atunci și oferta începe să se schimbe în baza unei concurențe pozitive.
Autoritățile
Prea des discutăm despre ce construiesc dezvoltatorii, dar vorbim prea puțin despre implicarea autorităților in proces, în vizite pe teren, prin consultări publice. Orașele bine organizate nu se nasc din întâmplare, ele se ridică atunci când autoritățile creează reguli predictibile, avizează doar în baza acelor reguli, încurajează calitatea pe termen lung și, nu în ultimul rând, susțin proiecte de valoare pentru cetățeni. Orașele prietenoase cu rezidenții lor se construiesc prin valori asumate instituțional, prin planificare cu viziune și prin curajul de a spune nu acolo unde un da convenabil face mai mult rău.
Dacă regulile sunt neclare, dacă meritul urbanistic nu este recompensat și dacă proiectele bune sunt tratate la fel ca cele slabe, industria va reacționa în consecință. Felul în care arată un oraș reflectă deciziile și prioritățile unei societăți. Și atunci, întrebarea corectă este cum putem susține direcția bună, cum putem să îmbunătățim calitatea proiectelor?
O altă întrebare este și cine beneficiază atunci când responsabilitatea este plasată exclusiv pe umerii unei singure categorii. Este o întrebare la care merită să reflectăm înainte de a arăta cu degetul un singur vinovat.
Cumpărătorii
Cumpărătorul informat este, poate, cel mai subestimat actor din această ecuație. Nu pentru că ar trebui să salveze industria, ci pentru că alegerile lui agregate definesc, în timp, ce tipuri de proiecte supraviețuiesc și ce tipuri dispar.
Și aici voi aduce în discuție o idee pe care o ignorăm des: fiecare apartament cumpărat este, de fapt, un vot pe care îl dăm pentru tipul de oraș în care vrem să trăim. Atunci când alegem exclusiv după prețul cel mai mic pe metru pătrat, transmitem un semnal foarte clar, iar dezvoltatorii vor livra exact ce se încadrează în prețul cel mai mic: mai multă densitate, mai puțin spațiu, mai puțină lumină, mai puțin verde și o infrastructură deficitară. Însă, atunci când alegem un proiect care oferă spații verzi, lumină naturală, locuri de joacă și comunitate, transmitem un alt semnal pieței.
Viitorul orașelor din România depinde mai puțin de ceea ce dezvoltatorii sunt dispuși să construiască și mai mult de ceea ce autoritățile aleg să încurajeze și de ceea ce noi, ca societate și prin cererea noastră, alegem să acceptăm. Pentru că, în final, orașele sunt mai mult decât suma clădirilor care îl compun. Sunt o oglindă a valorilor pe care le împărtășim și pe care le recompensăm.
Abonare cu succes! 
